Scurta analiza a dansului SUA-Iran care se poate termina prost

Iranul nu mai e ce era. Nu că ar fi fost vreodată vreun bastion al stabilității și bunului-simț geopolitic, dar acum nici măcar nu mai poate păcăli lumea că ar fi. Totul e în descompunere lentă: regimul, economia, influența regională și poate cel mai important, aura de forță pe care încercau să o vândă lumii de ani de zile.

La vârful acestui stat fragil stă Ayatolahul Khamenei, bătrân și bolnav, mai aproape de Judecata de Apoi decât de următorul briefing. Sub el, două entități care se urăsc în liniște și colaborează din obligație: Garda Revoluționară Islamică, care e un soi de mafiot cu cruce și dronă, și armata regulată, care a rămas prinsă undeva între anii ’80 și o formă de demnitate pierdută. Toți știu că moartea liderului suprem e aproape, dar nimeni nu știe ce vine după. Tocmai de aceea, regimul trage de timp.

Iranul nu vrea cu adevărat bomba. Vrea să creadem că o vrea. Este un joc pe care îl joacă de mai bine de două decenii – o formă de șantaj soft, în care flutură constant ideea că ar putea deveni putere nucleară, doar pentru a obține ridicarea parțială a sancțiunilor. E ca băiatul care nu-și face temele, dar tot promite că e aproape gata. Doar că acum profesorul – adică SUA – nu mai are chef de scuze.

Problema e că Iranul e cu spatele la zid. Proxy-urile care-i făceau treaba murdară sunt ori distruse, ori irelevante. Hezbollah a fost spulberat de Israel. Hamas, altă investiție de suflet, e complet discreditat. Assad a căzut. Siria e o ruină. Iar influența în Irak e atât de subțire încât un vânt politic o poate spulbera. Iranul e izolat, slăbit, urât de poporul propriu și, cel mai grav, fără opțiuni reale.

De partea cealaltă, SUA, cu administrația Trump 2.0 la butoane, se poartă ca un juriu în care fiecare membru a citit alt dosar. Steve Witkoff, trimisul special, vrea o înțelegere rapidă – ceva ce poate fi vândut ca „succes” fără prea multe complicații. Marco Rubio și Mike Waltz urlă că nu trebuie lăsat nimic în picioare din programul nuclear iranian. Vicepreședintele J.D. Vance mimează coerența, dar e clar că prioritatea e „să nu arătăm slabi”, chiar dacă nimeni nu știe exact ce înseamnă asta.

Iranul vrea o pauză. Nu pace. Nu o rezolvare. O fereastră. Câteva luni de respiro în care să nu se prăbușească economic sau politic. Nu vor să piardă, dar nici nu pot câștiga. Știu că dacă acceptă orice condiție reală de dezarmare, vor părea slabi în ochii propriului popor și pot declanșa o reacție internă devastatoare, mai ales după moartea lui Khamenei. Dar dacă nu acceptă nimic, SUA ar putea decide că e timpul pentru o demonstrație de forță.

De fapt, miza acestor negocieri nu e bomba. Nici măcar programul nuclear. Miza e supraviețuirea unui regim care știe că nu mai are de unde scoate iepuri. Care și-a jucat toate cărțile și acum cere o mână în plus. Problema e că la masa de joc, toți ceilalți au văzut deja trucurile.

SUA știe că, dacă oferă acea pauză, se poate trezi peste câțiva ani cu un Iran refăcut, mai discret, mai bine conectat și poate cu bomba în buzunar. Iranul știe că, dacă nu primește pauza, totul s-ar putea prăbuși înainte să aibă timp să-și pună succesorii pe poziții și să rescrie regulile jocului intern.

Negocierile de azi sunt dansul disperării. Iranul mimează puterea, SUA mimează diplomația, și între ei se joacă o piesă de teatru periculoasă, în care fiecare replică greșită poate declanșa haos. Nimeni nu vrea un război. Dar nimeni nu e dispus să cedeze.

Iar când ai un regim care nu mai poate negocia fără să pară slab și o superputere care nu vrea să arate că s-a lăsat păcălită din nou, nu e nevoie de o bombă reală. E suficientă o greșeală.

Asta nu e diplomație. E ruletă rusească în stil persan.

Și se joacă pe ceas.