Nicusor Dan sau cum plătim miliarde ca să murim de frig cu subvenție

Am văzut mulți care nu-s din București și au impresia că e ceva de capul lui Nicușor Dan. Fraților, ghinion, omul e pilaf și îngroapă banii aiurea, crescând inutil datoriile orașului și ținându-ne în frig și fără apă. Aveți mai jos povestea:

Într-un colț de lume cunoscut drept București, există un om care s-a născut ca să salveze o specie pe cale de dispariție: conducta ruginită. Se numește Nicușor Dan și, de patru ani încoace, își dedică viața acestui vis nobil: să bage miliarde în niște țevi care crapă chiar și când sunt noi.

Și nu, nu e o metaforă. În 2021–2024, omul nostru a reușit să schimbe 180 km de conducte dintr-o rețea care are aproape 950 km doar pe magistrala principală. Ăsta e genul de progres care te face să te întrebi dacă nu cumva lucrează cu lingurița. Și dacă adaugi și rețeaua secundară, care are încă aproape 3.000 km, deja sistemul centralizat de termoficare sună mai mult ca o metaforă pentru absurdul administrativ românesc.

Și ce se întâmplă între timp? În 2023 au fost 2.489 de avarii. Asta înseamnă cam 7 pe zi, fără concediu. Ba chiar și în miezul iernii, când bucureștenii își făceau baie în lighean și încălzeau caloriferul cu foehnul, administrația avea tupeul să anunțe cu seninătate: „lucrări programate”. La minus zece grade. Cu ferestrele aburite și bebeluși în geci de iarnă în apartamente.

De ce se petrece toată această comedie tragică? Pentru că Nicușor Dan s-a îndrăgostit iremediabil de conceptul de „sistem centralizat”. O relicvă comunistă care funcționează ca un boiler uriaș cu găuri în el. Până la 40% din agentul termic se pierde pe traseu. Adică e ca și cum ai încerca să bei apă dintr-un pai găurit, dar te încăpățânezi să-l folosești pentru că „e patrimoniu”.

Bineînțeles, toate astea costă. Mult. Producția e făcută în CET-uri bătrâne, pe gaz, cum e CET Sud, care trage de viață din anii ’60. Factura reală a unei gigacalorii? Până la 1.000 lei. Cât plătește cetățeanul? 330 lei. Diferența? O achită Primăria Capitalei, adică… nimeni. Glumesc: o achită toți bucureștenii, sub forma datoriilor.

Și aici vine cireșul de pe tortul rece: în 2020, când a venit la Primărie, Nicușor a preluat instituția cu datorii de aproximativ 3 miliarde de lei. În 2025, datoria a ajuns la peste 4,5 miliarde de lei, din care peste 1,1 miliarde sunt restanțe doar către Termoenergetica și ELCEN. Asta înseamnă că o bună parte din bani s-au dus fix în sistemul ăsta pe care, oricât l-ai unge, tot scârțâie.

Și între timp, primarul merge la televizor și spune că „suntem pe drumul cel bun”. Ceea ce e adevărat, dacă drumul ăla e printr-o groapă termică de unde se evaporă apa și logica. Într-un oraș sufocat de trafic, cu spitale în paragină, gropi în asfalt și fara parcari, singura obsesie a edilului este: țeava.

În concluzie, avem așa: un sistem care pierde 40% din căldură, care crapă zilnic, alimentat de CET-uri preistorice, subvenționat masiv, și care îngroapă zeci de milioane anual – totul pentru a păstra în viață un vis din comunism. Niciun alt oraș european mare nu se mai ține de prostia asta. Doar Bucureștiul, cu primarul său care e mai loial conductei decât locuitorilor.