Indienii si gandacii de bucatarie
Totul începe cu un Raj. Îl angajezi pentru că e ieftin, pare amabil și în interviu zice „Yes sir, I know everything!” cu o convingere de parcă l-a luminat personal Steve Jobs. După prima săptămână, observi că nu prea întreabă nimic, dar spune „yes” la orice. Îi zici să facă un modul nou? Zice „yes”. Îi ceri să refacă API-ul? „Yes”. Îi explici că nu merge nimic din ce a livrat? „Yes sir, will fix.”
Și așa începe.
În a doua săptămână, îți spune că are „a friend very skilled” care poate ajuta. Îl angajezi și pe el. Apoi mai vine unul. După o lună, te trezești că ai un trib întreg în echipă, toți recomandați de cineva din neamul „Raj Singh & Verișorii SRL”. Lucrează de pe același laptop, probabil, căci toți au același stil de cod, același bug și același accent când îți spun că totul e „almost done”.
Sunt ca gândacii de bucătărie: apare unul, și dacă nu închizi bine ușa de la backend, într-o lună ai colonie. Nu-s răi. Sunt rezistenți, se strecoară peste tot, și când aprinzi lumina — adică faci un code review — se evaporă în „out of office” sau „my cousin will push update soon”.
După vreo trei luni, proiectul tău e la fel de funcțional ca statul roman. Dar dacă întrebi în daily meeting, răspunsul e mereu același: „Yes, we are on track.” Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi când vezi că treaba e făcută doar în PowerPoint, iar în GitHub unde trebuia sa fie codul e liniște ca-n vacanță de Diwali.
Dar nu-i poți scoate. Pentru că-s ieftini, pentru că HR-ul zice că „diversitatea e importantă” și pentru că, sincer, ți-e frică să afli cum e scris codul. E un programare sau o rugăciune?
În timp, echipa devine ca o colonie. Nu e o echipă, e un ecosistem. Se autosusține, se autoreferă și se autoprotejează. Dacă pleacă unul, apare altul cu același prenume și aceleași buguri. E un sistem închis, perfect etanș, ca Glasslock-ul cu mâncare de acasă.
Și da, la final, livrarea vine. Cu două luni întârziere, cu 100 de commit-uri de „final_final_version_REALLY_FINAL”, dar vine. Tu stai cu ochii injectați în Jira și te întrebi dacă nu cumva ai visat tot.
Dar nu, e real. Raj a zis „yes”. Și n-a livrat nimic. Dar cu un zâmbet cald și promisiunea că „next sprint we deliver for sure”.
Așa trăim și muncim. Înconjurați de Raj, de Jira și de promisiuni.
Și cu indienii e ca la gândacii de bucatarie: dacă vezi unul, înseamnă că mai sunt zece după frigider, stand degeaba.
Se aplica și la livrările de fast-food?🤣
Ai uitat sa mentionezi ca vorbesc o engleza bãşitã, dar cu atitudinea si dezinvoltura englezoiului. Iar cand sunt prinsi ca dau buleala, vorbesc repede ca sa nu intelegi. Am in echipa americani si ii pun pe astia sa scrie email-uri ca sa inteleaga ce spun un call-uri. Majoritatea sunt niste meltenasi needucati, care te suna pe telefonul personal (dracu stie de unde au facut rost) la 5 jumatate dimineata ca sa ii dai share-screen sa-ti faca nu stiu ce update. Indianul meu in timpul programului merge la conferinte, lansari de carte (scrise cu chatgpt), expozitii de arta (pe care o genereaza cu chatgpt). Iar cand e de munca "Yes yes yes , we do." Si cand e de livrat "sorry, I'm out, you deal with it", la chestii despre care nu ai fost informat acum 3 luni cand trebuia si trebuie sa fie gata intr-o ora si "nu putem sa spunem nu, cum sa spunem nu?".
Dar vorbeam cu cineva acum cateva zile si o veste extraordinata mi-a dat. Cei de la Concentrix, parca, si-au bagat picioarele in indienii lu' peste si au readus proiecte si procese inapoi in Romania, ca erau satuli de aia.
Natura isi va reveni.