Românii se plâng. Se plâng zilnic, peste tot, de la chelneri nesimțiți la prețuri umflate, de la servicii infecte în turism la firme care îți livrează canapeaua după două luni. Se plâng, dar nu schimbă nimic. Se întorc. Înghit. Tac. Mai aruncă o postare indignată pe Facebook și apoi merg din nou la aceeași terasă unde au fost tratați ca niște milogi. Asta e problema. Nu lipsa de opțiuni, ci lipsa de coloană.
Eu n-am mai pus piciorul pe litoralul românesc din 2014. Atunci am luat o toxiinfecție alimentară de la o mâncare stricată, înfulecată cu seninătate sub umbreluțe tricolore. Și atât a fost. N-am mai revenit. Nu m-a convins nicio reclamă, nicio „modernizare”, nicio campanie cu delfini și artificii. Nu mă interesează. Cine mă tratează ca pe o vacă de muls nu mă mai vede. Asta e regula de bază. Ai nevoie doar să tai finanțarea. Să-i lași să moară de foame economic. E singura limbă pe care o înțeleg.
Boicotul e cea mai simplă și mai eficientă unealtă a consumatorului, dar românii par să o ignore complet. Preferă să fie umiliți ciclic, dar să revină pentru că „unde să mă duc altundeva?”. Asta e forma supremă de resemnare: să finanțezi din inerție lucrurile care te enervează. În Vest, când o firmă greșește, pierde clienți. Și nu puțini. Zeci de mii. Se prăbușește în ratinguri, i se taie oxigenul, se reinventează sau moare. Aici, când o firmă greșește, românul spune „asta e, se mai întâmplă” și mai bagă un concediu la același hotel cu gândaci în baie.
Boicotul nu înseamnă isterie. Înseamnă igienă. Înseamnă refuzul de a-ți mai da banii pe mizerie. Înseamnă să nu mai bagi bani în niște buzunare care-ți râd în față. Iar dacă destui oameni fac asta, efectul se vede imediat: scad încasările, se schimbă atitudinea, se reglează prețurile, apare respectul. Nu din iubire față de client, ci din panică față de bilanț.
Toți vor servicii ca lumea, dar puțini sunt dispuși să se comporte ca un client inteligent. In alte tari, dacă primești ceva prost, nu mai cumperi a doua oară. Nu te mai duci. Nu ierti. Nu mai bagi bani. Simplu. Nu protestezi pe internet, protestezi prin absență. Asta educă. Asta îmbunătățește. Asta face selecția naturală economică – cei slabi dispar, cei buni rămân.
Boicotul nu e răzbunare. E responsabilitate. Dacă te-ai săturat să fii călcat în picioare de furnizori de servicii, atunci trebuie să-i calci și tu în picioare pe ei – cu indiferență. Cu lipsa prezenței tale. Cu lipsa banilor tăi. Așa se schimbă lucrurile. Așa se obține calitate. Nu cu mila, nu cu „lasă, că și-a cerut scuze”, ci cu lipsa completă de toleranță față de bătaie de joc.
Nu-ți place? Nu mai plăti. Nu mai finanța. Nu mai trece pe acolo. Și dacă mai mulți ar face la fel, în câțiva ani s-ar reseta totul – de la restaurante până la spitale private, de la turismul românesc până la e-commerce. Nu cu revoluții, nu cu isterii. Cu tăcerea aceea rece, economică, care face mai mult decât orice strigăt de indignare.
Nu e nevoie de un plan național. E suficient să faci ceva simplu: să nu te mai întorci acolo unde ți-a fost silă. Și să-i lași să simtă ce înseamnă absența. Mai educativ decât toate recenziile de pe Google la un loc.
In teorie ai dreptate,subscriu si am procedat exact la fel doar ca la mine ultimul an pe infectia de litoral romanesc a fost in 2000.Cu alge in apa, chelneri smecheri si restul.Dar ce te faci cu bugetarii,ca de la ei sunt cei mai multi bani.Il vezi pe Mirel din Turnu Magurele, care nici romana nu o vorbeste decent, sa aleaga sa iasa din tara?Cu ei cum procedam? Ca un lucrator in Horeca sunt convins ca un boicot masiv ar avea rezultate.
Foarte corect!